La finalul lunii aprilie, Bloomberg CityLab 2026 a adus la Madrid peste 1.000 de primari, experți și lideri urbani din întreaga lume pentru trei zile de discuții despre viitorul orașelor. De la mobilitate și locuire, până la climă, spațiu public și inovație civică, summitul a funcționat mai puțin ca o conferință clasică și mai mult ca un laborator global de soluții testate în timp real.
Printre participanți s-a numărat și Grațian Mihăilescu, fondator UrbanizeHub și expert al Comisiei Europene, care a urmărit direct unele dintre cele mai relevante conversații despre transformarea orașelor. La întoarcere, am discutat cu el despre ce funcționează în alte părți ale lumii, ce lipsește în România și, mai ales, ce ar putea fi aplicat și la noi rapid și fără bugete extraordinar de mari.
Interviul de mai jos este o trecere în revistă a ideilor discutate la Madrid, dar și o radiografie a diferențelor dintre orașele care experimentează și cele care încă ezită. De la soluții concrete pentru climă și mobilitate, până la rolul comunităților în transformarea urbană, conversația deschide o serie de întrebări esențiale și pentru București și alte orașe din țară.
Bloomberg CityLab este, probabil, cel mai important summit global dedicat orașului ca unitate de schimbare. Cum ajunge un român în acea sală?
Grațian Mihăilescu: Prin relevanță, nu prin protocol. Bloomberg Philanthropies și Aspen Institute, co-organizatorii evenimentului, nu distribuie invitații pe criterii de titlu sau funcție. Caută oameni care construiesc ceva concret în ecosistemul urban global. Activitatea noastră prin UrbanizeHub, implicarea în misiunile Uniunii Europene pentru orașe neutre climatic, prezența în rețele europene de urbanism și proiectele de dezvoltare sustenabilă, toate acestea au creat o vizibilitate care a ajuns, până la urmă, și la organizatori.
A 12-a ediție a summitului s-a desfășurat la Madrid, între 27 și 29 aprilie 2026, reunind peste 1.000 de primari, factori de decizie, inovatori și creatori din peste 37 de țări. Am fost acolo recomandat de Aspen România și mă întorc cu certitudinea că lumea urbană s-a desprins definitiv de ritmul lent al statelor naționale.
Ce face Bloomberg CityLab diferit față de alte conferințe internaționale?
Grațian Mihăilescu: Lipsa fațadelor. Acolo nu vine nimeni să bifeze o prezență sau să lanseze un comunicat de presă. Primarul Bogotei, Carlos Fernando Galán, a vorbit despre cum a schimbat calitatea aerului stradă cu stradă, cu date concrete, cu greșeli recunoscute și cu soluții testate.
Primarul Varșoviei, Rafał Trzaskowski, și guvernatorul Nairobi, Sakaja Arthur Johnson, au discutat despre cum transformi datele hiper-locale în acțiune publică reală. Ideea nu a fost să vedem prezentări impecabile, ci mai degrabă să purtăm conversații oneste despre ce funcționează și ce nu.
Există și alte exemple care spun totul: în ultimii ani, soluțiile născute la CityLab au călătorit între orașe în moduri concrete. Sistemul 311 de servicii non-urgențe al New York-ului a fost inspirat de Baltimore. Rețeaua de autobuz rapid din New York a copiat modelul din Bogotá. Programul de bike-sharing al Parisului, popularizat de Anne Hidalgo, a reshapat mobilitatea urbană la nivel global. Acesta e scopul real al summitului, să transfere soluții.
Locuirea a fost una dintre marile teme. Unde stă lumea și unde stăm noi?
Grațian Mihăilescu: Criza locuirii a fost numită la Madrid „The Squeeze” – stoarcerea simultană a ofertei reduse cu cererea explodată. Nu e o metaforă elegantă, e o realitate matematică.
Tom Copley, viceprimarul Londrei pentru locuire și dezvoltare rezidențială, a vorbit despre un număr care ar trebui să îngrijoreze orice planificator urban: 35% din gospodăriile globale vor fi formate în curând dintr-o singură persoană. Și totuși, continuăm să proiectăm orașe pentru familia nucleară cu mașină și garaj.
Răspunsul discutat la Madrid este să proiectăm mai inteligent: unități single room occupancy, spații mici, cochete, accesibile, bine conectate la transport și servicii.
Primarul orașului Tsukuba din Japonia, Tatsuo Igarashi, a arătat cum astfel de unități pot răspunde simultan crizei de accesibilitate și realității demografice. Dasha Niarchos și Amanda Burden au completat tabloul cu o dimensiune adesea ignorată: nu contează câte unități construiești dacă nu construiești comunitate. Cultura, interacțiunea, spațiul comun nu mai trebuie privite ca bonusuri, ci sunt infrastructură esențială.
În România, această conversație nu există la nivel instituțional. Avem o criză a locuirii documentată în Cluj, București, Timișoara cu prețuri per metru pătrat care au depășit de mult capacitatea de absorbție a clasei medii tinere. Iar răspunsul politic se rezumă, în cel mai bun caz, la programe de creditare. Că oamenii din blocul nou nu se cunosc între ei și că noul cartier n-are nici o bancă pe care să stai, e un detaliu pentru care nu există linie bugetară.
Spațiul public și schimbările comportamentale, o altă temă de fond. Ce s-a discutat la Madrid?
Grațian Mihăilescu: Carlo Ratti, directorul MIT Senseable City Lab, a prezentat date care ar trebui să îngrijoreze orice arhitect și orice primar: în Boston, procentul oamenilor care zăbovesc în spațiile publice a scăzut de la 43% în urmă cu trei decenii la niveluri semnificativ mai mici astăzi. Mergem mai repede prin orașe, ne oprim mai rar, ne conectăm mai puțin fizic. Piața, agora, nucleul civic al civilizației urbane, se golește.
Ratti a argumentat că inteligența artificială poate analiza aceste fluxuri și informa redesignul spațiului public ca să redevină loc de întâlnire, nu de tranzit. Dar mesajul mai profund era altul: dacă spațiul public nu invită, oamenii nu vin. Design-ul nu înseamnă doar estetică, trebuie să inclusă și funcția civică.
În România, această discuție se poartă rar și aproape niciodată cu date. Avem orașe în care spațiul public înseamnă un scuar cu bănci de beton, tomberon verde și, dacă e zi de sărbătoare, o scenă cu microfon din care se aude prost.
Cum a fost abordată tema schimbărilor climatice. Abstract, precum în România, sau ca urgență operațională. Ce soluții concrete au apărut?
Grațian Mihăilescu: S-a trecut decisiv de la identificarea problemei la scalarea soluțiilor. Indy Johar de la Dark Matter Labs a formulat cel mai clar: nu mai suntem în faza în care ne întrebăm ce să facem, deja știm. Suntem în faza în care trebuie să construim coalițiile și instrumentele care scalează rapid ce funcționează.
Câteva date care au structurat discuțiile: orașele consumă peste 75% din energia globală și produc mai mult de 70% din emisiile de CO₂. Și tot orașele sunt primele care simt efectele negative, prin fenomenul urban heat island, prin inundații, prin crize ale infrastructurii.
La Madrid s-au discutat soluții concrete testate, precum cool roofs (acoperișuri albe sau vegetale care reduc temperatura urbană cu până la 3-4 grade), canopee de copaci planificate strategic pe axele cu cel mai mare trafic pietonal, centre publice de răcire operaționale în valuri de căldură. Strategii adoptate deja de la Atlanta la Cape Town.
Madrid însuși a anunțat în timpul summitului aderarea la inițiativa Breathe Cities pentru reducerea poluării aerului.
Sesiunea despre Strategies for Scaling Climate Solutions a adus în discuție și Grapevine, un accelerator de politici publice bazat pe AI care ajută orașele să transforme cercetarea în acțiune.
În România, temperatura medie a crescut cu aproape 2 grade față de media istorică, orașele se sufocă de căldură vara, iar inundațiile urbane sunt deja un fenomen recurent. Răspunsul nostru sistemic? Deocamdată, câțiva copaci plantați în campanie electorală și uitați neudați până în august.
Inovația civică și participarea cetățenilor, un subiect pe care România pare să îl evite. De ce e important?
Grațian Mihăilescu: Pentru că fără cetățeni implicați, inovația urbană nu e inovație, e administrație mascată în tehnologie. Hahrie Han, directoarea SNF Agora Institute de la Johns Hopkins, a prezentat un paradox dureros: deși instrumentele digitale fac mobilizarea mai ușoară ca niciodată, relațiile profunde necesare pentru participare civică transformatoare sunt în scădere. Oamenii vor conexiune autentică cu liderii și instituțiile, dar nu o mai găsesc.
Carlos Moedas, primarul Lisabonei, a arătat modelul opus. Competiții de inovație deschisă în care atât funcționarii publici, cât și comunitatea propun soluții la probleme urbane reale. Nu concursuri de PR cu trofeu sau premii, ci mai degrabă un mecanism permanent de descoperire și scalare a soluțiilor și de dialog cu societatea.
Richard Shakespeare, CEO-ul Dublin City Council, a confirmat că modelul funcționează și în alte contexte. Francisca Rojas de la Bloomberg Center for Public Innovation de la Johns Hopkins a adăugat dimensiunea academică: ce separă competițiile care livrează de cele care nu livrează e angajamentul de implementare de la bun început, nu retroactiv.
România are orașe cu comunități civice active și energice, există în Cluj, București, Timișoara, Iași oameni extraordinari care lucrează în contra curentului. Ceea ce lipsește e cadrul instituțional care să capteze această energie și să nu o mai epuizeze în ședințe de consultare publică organizate după ce decizia a fost deja luată.
Mariana Mazzucato, una dintre cele mai influente economiste ale momentului, era pe scenă. Ce a adus ea în dezbatere?
Grațian Mihăilescu: Mazzucato, profesoară la University College London și autoarea Mission Economy, a introdus un instrument pe care l-am găsit, la propriu, pe mesele evenimentului: Public Sector Capabilities Index. E practic un instrument de diagnoză care are capacitatea reală de coordonare, experimentare și rezolvare de probleme. Argumentul ei central: guvernele eșuează nu pentru că sunt prea mari sau prea mici, ci pentru că sunt prost echipate. Le lipsesc oamenii, procesele și cultura organizațională care transformă intenția în livrabil.
Dacă am aplica acest indice orașelor românești, am obține o radiografie utilă și probabil inconfortabilă.
Capacitatea de coordonare inter-departamentală, cultura de testare și iterație, accesul la date pentru luarea deciziilor, toate sunt arii în care decalajul față de orașele prezente la Madrid e vizibil și măsurabil. Nu e un blestem al nostru în România, dar e un diagnostic realist. Și diagnosticele există ca să fie tratate.
Ai vizitat și Carabanchel, districtul creativ din Madrid. Ce lecție practică ai luat de acolo?
Grațian Mihăilescu: Carabanchel e cel mai bun argument împotriva complexității artificiale în regenerare urbană.
Un cartier cu trecut industrial și reputație dificilă, transformat printr-un ecosistem de peste 130 de artiști distribuiți în 40 de studiouri și ateliere, fără masterplan de 300 de pagini, fără consultanți scumpi, fără proiect european cu 17 parteneri. A existat un preț de chirie accesibil, un spațiu permisiv și o administrație care, cel puțin la un moment dat, nu a obstrucționat.
România are cartiere cu exact același ADN, zone din București, Cluj, Timișoara, Brașov, Iași cu potențial creativ evident. Diferența e că la noi, de îndată ce apare potențialul, apare speculatorul imobiliar. Și administrația, în loc să protejeze ecosistemul fragil al comunității creative, rezonifică terenul rezidențial sau vinde. Capitalul creativ nu se poate reconstrui după ce a plecat, asta e o lecție pe care Carabanchel a înțeles-o la timp.
Și apoi a venit momentul cu Klitschko. Cum s-a legat asta de tot ce discutaserăți?
Grațian Mihăilescu: A fost momentul în care toate conceptele dezbătute două zile au căpătat greutate și chip. Vitali Klitschko, primarul Kievului și fost campion mondial la box categoria grea, conduce un oraș bombardat, cu infrastructură parțial distrusă, cu populație deplasată, cu un buget permanent sub presiune. Și a fost acolo, la Madrid. Cu proiecte. Nu cu discursuri goale de conținut, nu cu scuze. Ci cu soluții, cu idei despre ce se poate construi mai departe în Kiev.
Am petrecut două zile în sesiuni despre reziliență urbană ca termen tehnic, ca indicator, ca aspirație de politică publică. La final, am dat mâna cu reziliența urbană ca om. Asta nu o să uit.
Concret: ce se poate importa în România din cele trei zile de la Madrid?
Grațian Mihăilescu: Trei direcții imediate, fără fonduri europene suplimentare și fără legi noi:
- Date deschise și hiper-locale. Orice primărie poate începe să măsoare și să publice date granulare, calitatea aerului pe cartiere, temperatura urbană pe zone, eficiența transportului public linie cu linie. Aceste date pot deveni apoi instrumente de presiune publică și de co-decizie cu cetățenii. Orașele care au făcut asta: Bogotá, Varșovia, Nairobi, au transformat relația administrație-cetățean în câțiva ani.
- Mecanisme reale de inovație civică. Competiții deschise în care comunitatea propune și testează soluții la probleme urbane concrete, cu angajament de implementare a ce funcționează. Nu consultări publice de formă. Nu audiențe cu 12 participanți și un funcționar care ia notițe. Pipeline-uri permanente de schimbare instituțională, pe modelul Lisabona sau Dublin.
- Intrarea activă în rețelele internaționale. Eurocities, C40, misiunile UE pentru orașe neutre climatic, Bloomberg Cities Idea Exchange, toate acestea sunt rețele prin care soluțiile testate în alte orașe devin accesibile și finanțabile. Izolarea instituțională e cel mai scump lux pe care un oraș și-l permite. Fiecare an în care Cluj, Timișoara sau Iași nu sunt jucători activi în aceste rețele e un an în care soluții disponibile la nivel internațional rămân neaplicate la noi în țară.
Ești optimist în privința orașelor românești?
Grațian Mihăilescu: Da. Și e un optimism pe care l-am construit în timp, nu o spun acum doar decorativ. Am văzut la Madrid că marile transformări urbane nu au venit din capitale bogate cu tradiție lungă. Au venit din orașe care, la un moment dat, au decis să facă lucrurile altfel.
Medellín era considerat cel mai periculos oraș din lume, azi e studiu de caz global în mobilitate urbană și incluziune socială. Bogotá a reinventat transportul public și calitatea aerului cu resurse limitate și voință politică. Madrid a îngropat o autostradă și a creat Madrid Río, un parc liniar de-a lungul râului Manzanares care a reconectat cartiere izolate și a redefinit calitatea vieții urbane.
Ce le-a trebuit? Lideri care gândesc pe termen lung, cetățeni tratați ca parteneri și curajul de a testa înainte de a perfecționa. România are deja toate ingredientele. Are oameni extraordinari, orașe cu identitate și istorie puternică, fonduri europene disponibile și o generație de profesioniști urbani care refuză să accepte că nu se poate. Nu e un moment mai bun decât acum, pentru că orașele care nu încep azi vor recupera mâine cu costuri incomparabil mai mari.
