Din nefericire, foarte multe rapoarte de sustenabilitate publicate de companiile din România suferă de mai toate deficiențele, cea mai mare fiind că nu sunt scrise pe înțelesul stakeholderilor, este de părere Vasile-Ninel Lazăr, consultant principal în sustenabilitatea corporațiilor, cu peste 20 de ani de experiență în domeniu.
”Această constatare este subliniată de adevărul faptic că, în cea mai mare parte a cazurilor, persoanele din interiorul companiilor, care coordonează elaborarea rapoartelor de sustenabilitate, de regulă au puțină experiență și capabilități în oricare dintre subdomeniile ESG, fiind în general persoane cu specializare în relații publice sau comunicare”, subliniază Vasile-Ninel Lazăr, în cadrul unui interviu acordat publicației GreenCommunity.
În opinia sa, informațiile non-financiare (ESG) vor fi în curând tratate ca angajând aceeași responsabilitate legală ca și declarațiile fiscale, punctând faptul că rapoartele de sustenabilitate contrafăcute cu consecvență hrănesc în companii o cultură a minciunii și ipocriziei.
”Am mai multă admirație pentru performerii slabi, dar sinceri, decât pentru companiile care folosesc aceste raportări pentru interese de marketing și PR”, explică Vasile-Ninel Lazăr, evidențiind că un raport de sustenabilitate este în fapt un ”act de sinceritate, o zi a porților deschise”.
”Rămân prea des cu un gust amar după ce citesc rapoartele multor companii despre care se știe că au impacturi ESG serioase, dar amprenta lor asupra mediului și a societății nu se vede în rapoartele lor de sustenabilitate”, mai susține Vasile-Ninel Lazăr.
GreenCommunity: Ce înseamnă un raport de sustenabilitate și în ce condiții poate fi acesta un document util pentru publicul larg?
Vasile-Ninel Lazăr: Un raport de sustenabilitate este oglinda în care se vede din exterior impactul unei companii sau organizații asupra mediului și societății, și felul în care efectele operațiunilor ei – negative și pozitive deopotrivă – sunt gestionate astfel încât efectele negative să fie minimizate (sau, ideal, prevenite), iar cele pozitive să fie maximizate. El nu este și nu ar trebui să fie în mod necesar un instrument de management intern (deși, ideal, ar trebui să fie rezultatul natural al aplicării instrumentelor interne de management a sustenabilității), pentru că, prin natura lui, este orientat către exterior.
Utilitatea unui raport de sustenabilitate depinde direct de audiența vizată de el
Iar acest exterior înseamnă ceea ce, în limbajul comunității specializate în ESG (mediu/social/guvernanță), sunt denumiți stakeholderi, sau părți interesate, deși eu prefer expresia „părți afectate”, pentru că mi se pare mai specific și mai focalizat. În fapt, stakeholderii joacă un rol critic în raportarea în sustenabilitate, pentru că, în principiu, rapoartele ESG ar trebui să li se adreseze în primul rând lor, prezentându-le imaginea clară a felului în care au fost afectați și cum au fost gestionate acele impacturi.
De aceea, utilitatea unui raport de sustenabilitate depinde direct de audiența vizată de el. În general, sunt destul de rare cazurile în care rapoartele de sustenabilitate să nu se adreseze publicului larg, pentru că sunt extrem de puține companii sau organizații care funcționează într-o „bulă”, cum îi zicem noi. Cu toate acestea, acest „public larg” rareori este o masă nedefinită de oameni, pentru că nu absolut toți oamenii sunt afectați de activitățile unei companii sau organizații.
De exemplu, o companie producătoare de detergenți poate avea un impact de mediu și social în principal la nivelul comunității locale unde este amplasată unitatea de producție, dar poate avea impacturi socio-economice la scară mai largă, dincolo de comunitatea locală. În astfel de cazuri, raportul de sustenabilitate va trebui să se adreseze ambelor comunități, dar să le acorde prioritate stakeholderilor cei mai afectați.
În comunitatea CSR-iștilor se trăiește cu impresia că rapoartele de sustenabilitate sunt elaborate ca să fie citite, aplaudate și chiar premiate
Din nefericire, utilitatea rapoartelor de sustenabilitate este diminuată în cazul multor organizații și companii din România (și nu doar) de o serie de factori. Unul este că ele uită cui se adresează, iar observația mea este că în comunitatea CSR-iștilor se trăiește cu impresia că rapoartele de sustenabilitate sunt elaborate ca să fie citite, aplaudate și chiar premiate în interiorul acestei comunități, nu în principal în raport cu stakeholderii.
Un alt motiv este că majoritatea companiilor care au publicat rapoarte de sustenabilitate le privesc ca pe un instrument de marketing sau PR și, în consecință, le construiesc astfel încât rapoartele să slujească intereselor companiei, nu intereselor celor afectați, astfel că tentația de a face greenwashing este uriașă, mai ales în contextul în care încă lipsește un cadru legal clar care să reglementeze raportarea în sustenabilitate și care să pedepsească greenwashing-ul.
Pe deasupra, instituțiile și organizațiile non-guvernamentale care ar trebui să protejeze stakeholderii sunt în bună măsură lipsite de competențe și de experiența necesară pentru a echilibra situația în acest domeniu. De aceea, apelul meu către companii este să nu uite cui se adresează și integreze corect și echilibrat interesele stakeholderilor în rapoartele lor de sustenabilitate.
Testele clarității și utilității unui raport de sustenabilitate ține de a fi pe înțelesul stakeholderilor și de cât de bine răspunde la așteptările lor
GreenCommunity: Cum trebuie citit un raport de sustenabilitate și care sunt informațiile cu adevărat relevante pe care ar trebui să le regăsim și pe care ar trebui să le urmărim într-un asemenea document?
Vasile-Ninel Lazăr: Fiind consultant cu peste 20 de ani de experiență în sustenabilitate, mi se adresează deseori această întrebare, și trebuie să recunosc că, în funcție de cine îmi pune întrebarea și de contextul specific, răspunsul nu este totdeauna la fel de ușor de dat. În principiu, raportul de sustenabilitate trebuie citit cu ochii celui care este afectat de impacturile operațiunilor companiei în cauză.
În fapt, experiența mea este că unul dintre testele clarității și utilității unui raport de sustenabilitate ține de a fi pe înțelesul stakeholderilor și de cât de bine răspunde la așteptările lor. Eu obișnuiesc să invit persoane afectate să citească astfel de rapoarte, oricât de obositor se poate dovedi un astfel de efort, pentru că printre companii se face exces de zel în raportare, astfel că rapoartele ajung să fie voluminoase și intimidează cititorii. Dacă un stakeholder înțelege raportul de sustenabilitate și dacă găsește în el răspunsurile la așteptările lui, este ceva foarte încurajator pentru compania care l-a elaborat.
De exemplu, este de așteptat ca fabrica de detergenți despre care vorbeam anterior să prezinte ce emisii de poluanți atmosferici a avut în perioada de raportare, dacă acestea au afectat cu ceva receptorii poluării și ce măsuri a luat compania în acea perioadă pentru limitarea, minimizarea sau, după caz, compensarea efectelor poluării. Nu este suficient ca acea firmă să declare în raportul de sustenabilitate că respectă normele legale, ci trebuie să prezinte și felul în care afectează viața comunității locale sau mediul înconjurător, și ce măsuri a luat (nu doar ce își propune) pentru minimizarea sau chiar prevenirea impactului.
ONG-urile din România sunt sub-finanțate și au tendința de a face jocul companiilor
Apoi, desigur, un rol important în utilitatea rapoartelor de sustenabilitate îl joacă organizațiile non-guvernamentale sau stakeholderii instituționali, pentru că, de regulă, aceștia au abilitatea să înțeleagă mai profund impacturile companiei în cauză și să joace un rol mai hotărâtor în influențarea eforturilor companiei către minimizarea impacturilor. Aici eu cred că România este încă mult în urma majorității țărilor din Uniunea Europeană, pentru că organizațiile non-guvernamentale din România sunt sub-finanțate și au tendința de a face jocul companiilor în schimbul unor sponsorizări pentru programe comunitare, altfel utile și benefice.
Printre profesioniștii în gestiunea riscurilor în sustenabilitate, aceste aranjamente între companii și organizațiile nonguvernamentale sunt considerate extrem de toxice și, în anumite țări, sunt tratate legal asemenea infracțiunilor de corupție, pentru că impactul asupra încrederii publice în conceptul de sustenabilitate este accentuat de rolul pregnant al ONG-urilor de formatori de opinie în societate.
Am întâlnit chiar practica de a numi vedete de televiziune în fruntea departamentelor de sustenabilitate
GreenCommunity: Din experiența proprie, cum evaluați, calitativ și cantitativ, rapoartele de sustenabilitate elaborate de companiile din România? Vă rog să ne furnizați câteva exemple de bună practică dar și exemple mai puțin reușite?
Vasile-Ninel Lazăr: Din nefericire, foarte multe rapoarte de sustenabilitate publicate de companiile din România suferă de mai toate deficiențele identificate mai devreme, cea mai mare fiind că nu sunt scrise pe înțelesul stakeholderilor. Această constatare este subliniată de adevărul faptic că, în cea mai mare parte a cazurilor, persoanele din interiorul companiilor, care coordonează elaborarea rapoartelor de sustenabilitate, de regulă au puțină experiență și capabilități în oricare dintre subdomeniile ESG, fiind în general persoane cu specializare în relații publice sau comunicare.
Am întâlnit chiar practica de a numi vedete de televiziune în fruntea departamentelor de sustenabilitate, persoane care se pricep de minune la comunicare, dar cărora le lipsește înțelegerea complexității impacturilor companiilor în cauză asupra mediului, societății și angajaților. Este adevărat că raportul de sustenabilitate este un instrument de comunicare, dar comunicarea nu este un scop în sine.
Ca să rămân în această notă, îmi vine în minte sloganul pe care l-am citit recent în raportul de sustenabilitate al unui mare retailer din România, care spunea că dovada seriozității acelei companii față de sustenabilitate este frecvența cu care comunică pe această temă. Este ca și cum eu aș spune că dovada că îmi iubesc copiii este că vorbesc foarte des despre ei. Personal, mi s-a părut o afirmație emblematică pentru felul cum sunt tratate rapoartele de sustenabilitate în multe companii din România.
Am mai multă admirație pentru performerii slabi, dar sinceri, decât pentru companiile care folosesc aceste rapoarte pentru interese de marketing și PR
Ca să nu fiu înțeles greșit, eu am o admirație pentru toate companiile care fac orice efort să fie transparente față de stakeholderi în ce privește impacturile lor de mediu, socio-economice și de guvernanță, dar trebuie să fiu onest și să spun că rămân prea des cu un gust amar după ce citesc rapoartele multor companii despre care se știe că au impacturi ESG serioase, dar amprenta lor asupra mediului și a societății nu se vede în rapoartele lor de sustenabilitate, pentru că acele firme sunt mai preocupate de cum să își „coafeze” imaginea punând accent pe proiectele filantropice în loc să prezinte situația fără menajamente și să spună clar ce au făcut și ce fac ca să minimizeze impacturile lor.
Sună foarte ciudat să citești raportul de sustenabilitate al unei companii petroliere și să vezi prezentate cu prioritate proiectele comunitare sponsorizate de companie și impactul socio-economic pozitiv, dar impacturile de mediu să fie tratate pe scurt și de regulă evaziv și cu trimiteri la documente externe pe care, onești fiind, toți știm că mai nimeni nu se obosește să le citească. La polul opus, a fost încurajator să citesc primul raport de sustenabilitate al unei companii energetice în care am văzut prezentate clar impacturile ESG, dar și măsurile luate, chiar dacă firma în cauză a recunoscut că are încă multe de rezolvat în cazul multor indicatori.
Personal am mai multă admirație pentru performerii slabi, dar sinceri (la urma urmei, asta trebuie să fie un raport de sustenabilitate, un act de sinceritate, o zi a porților deschise), decât pentru companiile care folosesc aceste rapoarte pentru interese de marketing și PR, deși dacă ar fi onești înaintea stakeholderilor, probabil că imaginea lor publică n-ar fi atât de șifonată.
Informațiile non-financiare (ESG) vor fi în curând tratate ca angajând aceeași responsabilitate legală ca și declarațiile fiscale
GreenCommunity: De ce există riscul ca un raport de sustenabilitate să se transforme într-un instrument de greenwashing, PR și marketing și cât de mult contează utilizarea standardelor GRI la raportarea sustenabilității?
Vasile-Ninel Lazăr: Riscul de a transforma raportul de sustenabilitate într-un instrument de greenwashing, PR și marketing este unul cât se poate de real, motiv pentru care și pachetele legislative recente ale Uniunii Europene în domeniu sunt legate de raportările obligatorii care atrag după sine responsabilitatea legală și penală a companiilor și organizațiilor care publică aceste informații.
Cu alte cuvinte, informațiile non-financiare (ESG) vor fi în curând tratate ca angajând aceeași responsabilitate legală ca și declarațiile fiscale. În experiența personală m-am aflat în situații în care a trebuit să refuz colaborarea cu anumite companii, tocmai pentru că ele doreau „să scoată cartoful fierbinte” cu mâna altuia. De regulă, acești „alții” sunt fie companii de consultanță, fie case de avocatură, fie firme de PR/CSR sau de advertising, sau, din nefericire, chiar organizații non-guvernamentale care pretind că apără interesele stakeholderilor, așa cum am menționat anterior.
Firmele care transformă rapoartele de sustenabilitate în instrumente de greenwashing nu conștientizează că se expun unei multitudini de riscuri
Cred că o mare greșeală pe care firmele o fac atunci când transformă rapoartele de sustenabilitate în instrumente de greenwashing (sau, mai complet spus, ESG-washing) este că nu conștientizează că se expun unei multitudini de riscuri. În primul rând, un raport de sustenabilitate contrafăcut, ca să zic așa, este în dezavantajul companiei în cauză tocmai în relația ei cu stakeholderii, adică exact cei față de care este nevoie să fie transparentă și care au un cuvânt de spus legat de bunul mers al companiei.
Este ca atunci când un părinte își minte copilul. Părintelui ar putea să i se pară o soluție ușoară și la îndemână să își mintă copilul, numai că, după cum bine știm, minciuna are picioare scurte, și de îndată ce copilul află adevărul, odată cu asta se produce o erodare a credibilității și încrederii, iar recuperarea ei de regulă costă mai mult decât ar fi fost costul adevărului spus la vremea lui.
Apoi rapoartele de sustenabilitate contrafăcute cu consecvență hrănesc în companii o cultură a minciunii și ipocriziei, lucru care se întoarce ca un bumerang împotriva propriilor interese. Și nu trebuie să insist sau să exemplific aici, pentru că lucrurile sunt clare. În multe astfel de cazuri, companiile își mint și acționarii și investitorii, și riscă enorm din punct de vedere reputațional și al atractivității pentru investitori. De altfel, orice companie listată la burse care manipulează informațiile din rapoartele de sustenabilitate este pasibilă de a fi acuzată de manipularea pieței, lucruri care pot conduce la sancțiuni și implicații foarte severe pentru propriile planuri de dezvoltare.
Standardele în domeniul raportării în sustenabilitate, precum GRI, SASB sau CDP au devenit necesare tocmai ca rezultat al proliferării fenomenului de greenwashing. Problema este că aceste standarde nu sunt obligatorii decât în cazul în care companiile în cauză doresc ca rapoartele lor să fie verificate independent, situație foarte rară printre companiile din România.
Una dintre tacticile apropiate de greenwashing la care am constatat că apelează companiile din România este să solicite verificarea independentă doar pentru câțiva indicatori sau pentru foarte mici părți din rapoartele lor de sustenabilitate, marșând pe ideea că satisfac astfel cerința legală, iar textul de lângă sigla verificatorului este scris cu litere foarte mici și de regulă trece neobservat de stakeholderi.
Puține companii din România fac evaluări serioase, folosind cu regularitate experți externi cu abilități și experiență în sustenabilitate
Experiența certificării sistemelor de management (de mediu, calitate, energetic, de securitate ocupațională etc.) ne-a dovedit că putem avea standarde bune, dar companiile și organizațiile de certificare să reușească să le transforme într-o practică pur birocratică, dăunând astfel tuturor și aruncând în derizoriu ideea de sistem de management și de certificare externă independentă. Când legislația va deveni mai strictă și va impune obligativitatea verificării externe independente pentru întreg raportul de sustenabilitate, atunci vom avea șansa ca, întrucâtva, situația să se îmbunătățească.
GreenCommunity: Cât de deschise sunt companiile din țara noastră către evaluarea activității proprii prin prisma sustenabilității și cum arată economia românească raportându-ne la tranziția verde? Cum poate fi accelerat acest proces?
Vasile-Ninel Lazăr: Toate companiile serioase își evaluează activitățile și operațiunile, pentru că este în interesul lor să aibă o imagine cât mai fidelă asupra performanțelor proprii, a ariilor de risc și a aspectelor în care există oportunități de îmbunătățire. Ceea ce contează este cum se face evaluarea și ce se întâmplă cu rezultatele ei. Observațiile mele din piața din România și Europa de Est este că aici există trei categorii de companii.
Din prima categorie fac parte puține companii, dar ele fac evaluări serioase, folosind cu regularitate experți externi cu abilități și experiență în sustenabilitate, fiind interesate să performeze, astfel că, în general, acestea nu au probleme să fie transparente în exterior. A doua categorie este formată din companiile interesate de performanțe în sustenabilitate, dar care știu că mai au multe de făcut, astfel că se tem să intre în dialog cu stakeholderii, ca nu cumva să le afecteze reputația și imaginea publică (fenomenul este denumit „green-hushing”), sau, ca să compenseze deficiențele în managementul sustenabilității, apelează la tactici de greenwashing.
Țările Europei de Est încă se luptă să-și depășeacă condiția de codași în tranziția verde
Apoi există restul companiilor, care sunt fie nepăsătoare, fie se focalizează strict pe conformarea legală. Eu cred că, până nu vom ajunge ca majoritatea companiilor să treacă măcar din a treia în a doua categorie, vom rămâne foarte în urmă în raport cu țările occidentale în tranziția verde. Vă dau doar un indiciu – când în companiile occidentale începuseră să se aplice pe scară largă principiile de design ecologic al produselor și ambalajelor, în țările Europei de Est încă ne luptam cu ajustarea la directivele europene elementare (și încă ne luptăm să ne depășim condiția de codași).
Opinia mea este că, de îndată ce vor fi considerate rapoartele de sustenabilitate ca informații din aceeași categorie cu declarațiile fiscale (lucruri care încep să se legifereze rapid în țările UE), situația se va schimba dramatic și va avea efecte în lanț în economie, mai ales în sfera privată. Pentru unii, care vor înțelege mai repede riscurile și oportunitățile, schimbarea va fi în bine.
Pentru mulți, din nefericire, nu va fi foarte cald să facă obiectul anchetelor în sustenabilitate de către autoritățile de protecția consumatorilor, autoritățile fiscale, cele de control a activității bursiere sau chiar autoritățile de reglementare a publicității, autorități care azi nu sunt considerate o amenințare în materie de sustenabilitate. Nu aș exagera cu nimic dacă aș spune că sub 1% dintre managerii de top din România se imaginează azi într-o astfel de ipostază, dar dacă am derula pe repede-înainte istoria peste încă maxim 5-8 ani, am constata că situația va fi complet diferită. Din fericire, integrarea accelerată a economiei României în cea europeană are potențialul de a reduce substanțial decalajele în acest domeniu.
