Acum câteva săptămâni, Ministerul Afacerilor Interne a postat pe Facebook un mesaj cu sfaturi de siguranță rutieră pentru toamnă. Mesajul le recomanda pietonilor să poarte haine deschise la culoare și să adauge elemente reflectorizante pe haine sau rucsac, „ca să fie vizibili” în fața șoferilor.
Reacția oamenilor în comentarii a fost imediată și destul de grăitoare. „Cred că problema e în altă parte, nu la pietoni și la vestimentația lor”, a scris un internaut în comentarii. Alții au întrebat, retoric, dacă urmează să fie nevoie de dosar cu șină pentru a traversa strada.
Nu după mult timp, pe pagina de Facebook a Poliției Române a apărut un nou material „educativ”, un clip video generat cu inteligența artificială, cu numeroase inexactități, despre ce pățești dacă îți pierzi carnetul de conducere. Iar una dintre consecințe era prezentată astfel: șoferul e nevoit să meargă cu bicicleta, oamenii râd de el pe stradă și îi spun „spor la pedalat!”, practic mersul pe bicicletă devine astfel un soi de pedeapsă socială.
Împreună, cele două piese din comunicarea Ministerului de Interne spun ceva despre o mentalitate mai adâncă și despre distanța uriașă dintre felul în care România gândește siguranța rutieră și felul în care o gândesc țările cu adevărat sigure.
Statisticile pe care le invocă Poliția și ce evită autoritățile să spună
Poliția Română prezintă constant date în care indisciplina pietonilor e principala cauză a accidentelor grave, iar traversarea neregulamentară apare în fruntea listei an de an. În 2025, 390 de pietoni au murit și 804 au fost răniți grav în accidente rutiere. Traversarea în afara regulilor a fost cauza asociată cu 418 victime.
Un disclaimer înainte de orice altceva. Nimeni nu spune că pietonii nu greșesc niciodată sau că regulile de traversare n-ar trebui respectate.
Dar există o problemă cu modul în care aceste statistici sunt folosite în comunicare. Ele descriu comportamentul individual, pun integral responsabilitatea în brațele celui mai „vulnerabil” din ecuație și nu amintesc niciodată contextul în care acel comportament se produce. Dacă traversezi prin loc nepermis pentru că trecerea de pietoni cea mai apropiată e la 1 kilometru sau dacă te afli pe carosabil pentru că nu există trotuar și ești nevoit să mergi printre mașini, statistica zice tot „indisciplina pietonului”.
România rămâne în topul statelor UE cu cele mai ridicate rate ale mortalității rutiere, cu 68 de decese la un milion de locuitori față de media europeană de 43. Suedia, țara care a brevetat o cu totul altă filozofie despre siguranța rutieră, a înregistrat 213 decese în 2024, pentru o populație de 10 milioane de oameni. România, cu o populație nici măcar dublă, a înregistrat în același an de șapte ori mai multe victime.
Dar cum au ales să privească Suedezii siguranța rutieră
În 1997, Parlamentul Suediei a adoptat o politică numită Vision Zero. Premisa ei de bază, formulată de inițiatorul ei, profesorul Claes Tingvall, era simplă și radical diferită față de tot ce exista înainte: „În fiecare situație, un om poate greși. Sistemul rutier nu ar trebui să greșească”.
Concret, asta înseamnă că responsabilitatea nu e pusă în primul rând pe umerii participantului vulnerabil, ci pe umerii celor care proiectează și gestionează sistemul. Cum formulează Administrația Suedeză de Transport: „Etica. Oamenii nu ar trebui să moară în trafic. Responsabilitatea. Proiectanții sistemului trebuie să țină cont că oamenii fac greșeli.”
Astfel, suedezii nu au pretins niciodată că vor putea elimina complet greșelile umane. Așadar au înțeles că trebuie să proiecteze un sistem care să tolereze acele greșeli cu un risc cât mai mic pentru oameni. Trecerile de pietoni ridicate care forțează fizic încetinirea mașinilor, separarea infrastructurii pentru bicicliști de traficul auto, limitele de viteză de 30 km/h în zonele urbane, toate pornesc de la aceeași logică: dacă un om și o mașină se întâlnesc la viteză mică, riscul de deces se reduce.
Organizația Mondială a Sănătății identifică această abordare ca cea mai bună practică globală pentru reducerea mortalității rutiere. Zeci de țări și orașe au adoptat-o.
Cum ar putea arăta o comunicare diferită din partea autorităților
Diferența de filozofie se vede așadar în viziunea după care se realizează infrastructura. Însă, mai mult decât atât, ea se poate vedea imediat și în modul în care autoritățile comunică.
Să luăm o altă țară drept exemplu. Guvernul britanic a lansat în 2022 campania „Travel Like You Know Them”, o campanie națională de siguranță rutieră adresată în primul rând șoferilor, care coincidea cu modificarea Codului Rutier pentru a acorda prioritate pietonilor și bicicliștilor la intersecții. Mesajul campaniei, adresat șoferilor, era acela de a privi persoana de pe trotuar sau de pe bicicletă ca pe cineva pe care îl cunoști. Campania vorbea despre responsabilitatea șoferilor față de ceilalți, nu despre responsabilitatea pietonilor față de șoferi.
Simon Williams, directorul de politici al RAC, una dintre cele mai mari organizații auto din Marea Britanie, spuneaatunci: „Șoferi, bicicliști, pietoni – oricare ar fi eticheta pe care o folosim, la finalul zilei suntem cu toții oameni care merg dintr-un loc în altul, și această campanie ne amintește tuturor, într-un mod foarte personal, de responsabilitatea pe care o avem unii față de alții”.
Campania nu le cerea pietonilor să se îmbrace „ca un pom de Crăciun”. Le recomanda însă șoferilor să lase cel puțin 1,5 metri atunci când depășesc un biciclist și să acorde prioritate pietonilor care așteaptă să traverseze la intersecții, asta indiferent dacă există sau nu marcaj.
Și cum nu ar trebui să arate
Să revenim și la clipul video al Poliției Române. Dincolo de calitatea slabă și inexactitățile tehnice, e ceva mai profund deranjant în el și anume faptul că mersul cu bicicleta este portretizat ca o umilință. Oamenii râd de omul care pedalează.
Într-o țară în care mobilitatea urbană e o problemă reală, drumurile sunt nesigure, în care orașele se sufocă în trafic și poluarea din transporturi e una dintre principalele cauze de mortalitate prematură, mesajul că bicicleta e ceva de care să-ți fie rușine e, dincolo de o glumă foarte nereușită, și o formă de descurajare activă a unui comportament pe care autoritățile ar trebui, dimpotrivă, să îl susțină.
Asta e, în fond, miza articolului de față. Pe de o parte să realizăm că acest tip de comunicare trădează anumite coordonate culturale cu care ne-am tot confruntat. Dar și să înțelegem că modul în care o instituție publică alege să comunice despre siguranța rutieră formează, lent dar sigur, cultura rutieră a unei țări.
Dacă mesajul constant e „pietonul e de vină”, oamenii interiorizează cu atât mai mult faptul că pietonii sunt complet responsabili să se păzească de mașini. Dacă mesajul e „bicicleta e o rușine”, nimeni nu va alege bicicleta când are alternativa. Dacă educația se concentrează pe ce trebuie să poarte pietonul, și nu pe ce viteză trebuie să aibă șoferul în apropierea unei treceri sau cum trebuie gândită infrastructura, atunci poate că nu mai sunt de mirare toate statisticile despre numărul de accidente.
Până la Vision Zero mai e mult în România. Dar un prim pas ar fi să plecăm, cu mai multă empatie, de la întrebarea „cum facem să protejăm cât mai mulți oameni, indiferent de cum se deplasează”. Nu să râdem de diverse metode de transport și nu să aruncăm responsabilitatea doar în curtea victimelor unui accident. Altfel, nu vom reuși să avem drumuri mai sigure pentru toți.
Un deces nu devine mai acceptabil sau justificat pentru că pietonul nu avea vestă reflectorizantă, luminițe, girofar, carnet de pieton sau colac de salvare. Asta ar trebui să ne transmită autoritățile.
